Noul Testament al fotbalului se actualizează mai rar decât Larousse-urile, dar nimeni nu poate face abstracţie de schimbări. Fiecare ediţie impune un nume iconic şi preia impresii, idei şi experienţe din nesfârşitul fotbalului. Rezultate, clasamente, statistici şi emoţii. Cele din urmă par intruse în imperiul cifrelor, numelor şi procentelor, unde totul se măsoară farmaceutic înainte de-a suscita interpretări.
Uneori tutela numelui este imensă, iar testamentul fotbalului e privit cu o veneraţie mistică. Pelé şi Cruyff sau Beckenbauer şi Maradona sunt doar câteva traiectorii siderale, care şi-au păstrat aura chiar şi atunci când viaţa i-a smuls de pe direcţia succesului şi i-a izgonit în tenebre.
Două sunt numărătorile parodice pe care le evocăm când ne vine bine. Ambele sunt augmentative, „de umflare”, şi măsoară diferenţa dintre realitate şi redarea ei infidelă. Prima vine din Caragiale, prin gura lui Pristanda; în loc de „paispce, cinspce” steaguri, câte îi ies la socoteală prefectului Tipătescu la plimbarea de seară cu Zoe Trahanache prin oraş, Ghiţă Pristanda numără patruzeci şi patru: „două la Prefectură, două pe piaţa lui 11 Fevruarie, două la primărie, unul la şcoala de băieţi, unul la şcoala de fete, unul la spital” şi tot aşa, numărând la un moment dat acelaşi steag de două sau de trei ori. „Poate unu-două să le fi dat vântul jos”, se scuză el cu falsă smerenie, când ştim cu toţii că adevăratul lui motiv e „famelie mare, renumeraţie după buget mică”. Oricum, Ghiţă Pristanda e şi astăzi primul exponent al numărătorii augmentative, care de regulă ascunde sustrageri, ciupeli şi şmecherii.
A doua numărătoare augmentativă îi cheamă în scenă pe evangheliştii din Noul Testament, în tentativa de-a acoperi un pat mare cu o pătură mică. Încercarea miroase a scamatorie, e sortită din plecare eşecului şi dă naştere unei expresii pe care o auzi la tineri şi la vârstnici, la sat şi la oraş, la munte şi la mare: „Cei patru evanghelişti sunt trei: Luca şi Matei”. Cine vede aici o blasfemie trebuie încurajat să se smulgă din încruntare şi rictus. Nimeni nu fluieră în biserică. Poţi în schimb să fluieri în afara ei, iar uneori o faci din admiraţie pentru felul în care înţeleg evangheliştii fotbalului de azi să propovăduiască Liga Campionilor ca pe un festival de valori şi culori.
Aşa se ajunge de la Luca şi Matei la Luka şi Mateo. Vicecampioni mondiali cu patru ani în urmă şi deţinători de Liga Campionilor, Luka Modrić şi Mateo Kovacić au marcat sfertul de finală Real – Chelsea. Fiecare în felul lui, fiecare strângând din dinţi şi aşteptând raza de soare de după norul de ploaie. Până spre minutul 80, Real deambulase letargic pe teren, fără să mai aibă, de la un punct încolo, nici măcar adăpostul scorului din tur. Ferland Mendy îşi torpila masiv echipa, Vinicius recăzuse în fotbalul hăbăuc cu care se înfăţişase la primele meciuri pe Bernabeu, Kroos se sufoca, Benzema părea să-şi fi uitat obiceiurile, Casemiro pleca la săniuş prin careu şi tot aşa.
Doar Courtois se mai opintea să ţină poarta în picioare sub berbecele năvălitorului din Londra. Şi dintr-odată Luka Modrić a scos din joben ceva inaccesibil celor mulţi. Exteriorul lui spre Rodrygo nu înseamnă doar clarviziune, dezinvoltură şi tehnică. Înseamnă siguranţă pe mijloacele de exprimare, cunoaştere de sine şi mai cu seamă viteză de gândire. Computerul de bord al lui Modrić a calculat fulgerător coordonatele şi l-a făcut pe croat să dea „send” chiar când trebuia. A fost momentul-balama al meciului, clipa în care Modrić a comutat de pe fotbal pe suprafotbal şi a schimbat totul.
La rândul lui, Mateo Kovacić a tras de el şi de ceilalţi ca într-un film cu fugari urmăriţi de trupe ostile. Cel care imprimă de obicei respiraţia echipei este Ngolo Kanté, numai că, atunci când vrei să le faci pe toate, se mai întâmplă s-o zbârceşti. Omniprezenţa nu garantează infailibilitate, ca dovadă că Ngolo Kanté are o vină la ambele goluri ale Realului. Kovacić, în schimb, a alergat nebuneşte, a driblat, a pasat, a pătruns, a făcut şpagaturi de recuperare şi în general s-a străduit să-i arate lui Tuchel că ar fi meritat titularizarea şi în meciul tur. Prim-planurile cu el îţi arătau un chip în curs de schimonosire, dar şi nişte priviri în care ardea jarul speranţei. Ochii publicului i-au căutat pe Mount şi Havertz, dar în spatele lor a robotit mereu Kovacić, cu încăpăţânare de granit şi risipire, cu genunchii zdreliţi şi sudoarea intrându-i în ochi.
Luka şi Mateo. Doi evanghelişti ai fotbalului înalt. Doi soldaţi în oastea gloriei, dornici să se întoarcă din luptă mereu sub scut.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER